Era un bărbat puternic în cuvânt şi în faptă. Capul puţin mai accentuat
în cofiguraţia întregii sale fizionomii. Fruntea lată, cu încreţitură
verticală mică de deasupra nasului. Barba lungă până la piept, ne tăiată
aşa cum putea să crească în mod natural. Buza de jos puţin mai umflată.
Provenea dintr-o familie simplă de ţărani şi era de o nobleţe
inegalabilă. Dovedea condescendenţă în raport cu toată lumea. Se purta
simplu şi prietenos. Avea în viaţă principii patericale pe care le
urmărea cu stricteţe. Într-un cuvânt, era un om ca o cruce. Privirile de vultur, severe şi miloase
în simultanietate, permanent cu gândul la ceruri şi în acelaşi timp cu
mult pogorământ pentru cele de jos, pământeşti. Totodată, nu cruţa
păcatul. Era destul de dur când mustra pentru încălcarea regulilor
mănăstireşti. Conservativ în probleme de religiozitate şi doctrină. Plin
de demnitate pentru faptul că era călugăr. Se gândea mult la presupusa
sa judecată înaintea tronului Celui Preaînalt şi deseori repeta în faţa
obştii mănăstireşti presupusa sa condamnare la chinurile veşnice din
cauza anumitor probleme iscate pe moment. Încuraja ca un adevărat
părinte pe cei ce erau trişti şi necăjiţi. Ţinea mult la obştea sa ca la
o familie pentru care se jertfea mult.
Pentru construcţia mănăstirii Noul-Neamţ
şi întreţinerea semenarului teologic se împrumuta cu sume mari de bani.
Deseori era în căutarea mijloacelor de existenţă.La masă mânca smerit,
rareori cu fraţii. Era foarte convingător. Pe mulţi tineri i-a convins
să ia calea călugăriei. Mulţi l-au urmat, unii, însă, l-au părăsit
renunţând la călugărie şi la mănăstire. Aceasta s-a văzut atunci când a
fost hirotonit în episcop de Edineţ şi Briceni, perioadă în care absenta
foarte mult.
Când era stareţ în mănăstire erau sub
150 de fraţi, azi sunt doar 50. Era radical în ce priveşte prieteniile
rele. Nu suporta beţivăneala. La mese bea numai un păhar cu vin, dar şi
acela tărăgănat. Mânca puţin şi iubea să cânte şi să asculte la masă
pricesne. Iubea să cânte în cor deşi vocea îi era puţin răguşită. Îi
plăcea să dirijeze corul mănăstirii. Niciodată nu l-am văzut trist şi
epuizat. Avea răbdarea să discute cu oricine avea nevoie de sfatul lui
chiar până la miezul nopţii. În discuţii, permanent se referea la
sfintele scripturi biblice sau patristice.
Slujea sfînta Liturghie cu multă evlavie
şi retrăială. Fiecare moment din slujbă îl trecea prin inimă de parcă
Însuşi Dumnezeu în corpul Său săvârşea Sfintele Sfinţilor. Lăcrima des
la slujbă şi la predică. Râvna lui de a ridica şcoli şi a renaşte
monahismul dovedeşte puterea şi harul cu care era înzestrat acest
episcop, fapt pentru care poate fi numit Apostolul redeşteptării
spiritualităţii şi a teologiei basarabene.
Anturajul acestui episcop nu era ideal. E
şi normal să se ivească pe alocuri şi „eresuri” ca să se învedereze cei
încercaţi. Erau şi probleme. Însă toate le rezolva cu o putere
deosebită a cuvântului său. Mi-aduc aminte şi unele întâmplări aparent
contradictorii. Spuneam că era conservativ în probleme de credinţă. În
a.2002 activam în calitate de profesor la Zăbriceni în seminarul
teologic. La un consiliu profesoral, episcopul Dorimedont vorbea despre
importanţa cunoaşterii valorilor ortodoxiei în instruirea tinerilor de
azi. Critica dur scolasticismul fără a cruţa ceva. Î-am reproşat
categorismul spunându-i că scolasticismul are şi partea lui bună pe care
altă pedagogie n-ar avea-o, fiind primul care a dat o palmă
evoluţionismului. N-a fost nici o pauză că a şi sărit ca ars,
opunându-mă cu multă convingere zicând că evoluţionismul poate fi
combătut şi altfel.
Apăreau şi probleme în ce priveşte
starea materială a seminarului avându-l deja pe PS Dorimedont ca rector.
Pe atunci se lucra mult şi nu era timp de studiu. Lucrul era diferit
dar în perioada reconstrucţiei mănăstirii mai mult se lucra la beton.
Seminariştii s-au revoltat şi pentru faptul că la un asemenea lucru
mâncarea smerită de mănăstire este insuficientă. Mi-aduc aminte ziua
când în clasa noastră a intrat stareţul Dorimedont pentru a rezolva
problema. În cuvânt era deosebit prin faptul că avea o putere
inexplicabilă de a convinge şi prin această putere rezolva multe
probleme.
Se revolta deseori pe problemele
clerului. Era obiectiv şi nu suporta ipocrizia în biserică. Era sincer
şi chiar deseori folosea în vorbă cuvintele „sincer”, „sinceritate”.
Detesta colaboraţionismul clericalist şi popii securişti, mai ales dacă
erau din treptele înalte. Îşi permitea, în numele Adevărului să mustre
pe superiori, chiar şi pe preşedinte. Era ca un proroc în vreme de
restrişte.
Nu era filetist cum îl acuza partea
transnistreană. Avea un patriotism fundamentat biblic, şi un susţinător
al românismului. Din discuţiile pe care le-am avut cu Sfinţia Sa cu
siguranţă considera neamul moldovenesc român, însă în polemici nu intra.
Mi-aduc aminte de perioada conflictului de Noul-Neamţ din a.2001 când
ziarul Literatura şi Arta scriitorul şi redactorul Nicolae Dabija scria
despre PS Dorimedont ca despre singurul patriot care în contextul
problemelor rămânea un autentic apărător al valorilor strămoşeşti. Dacă e
să persistăm pe evenimentul de la Noul-Neamţ, Preasfinţia Sa nu s-a
decis la o întorsătură radicală de a înfiinţa o episcopie „a huşilor”
după cum se preconiza, din diferite motive. Cred că prima ar fi
ameninţarea din partea Moscovei care şi i-a dat ultima preîntâmpinare.
Al doilea ar fi situaţia politică de atunci, când la guvernare au venit
comuniştii înveteraţi antiromâni. Al treilea motiv şi cel mai decisiv ar
fi frica de a face dezbinare (rascol) în biserică, fapt care din punct
de vedere patristic nu poate fi răscumpărat decât cu sânge de mucenic.
Apoi mai era şi riscul de a pierde controlul asupra mănăstirii, care,
documentar este din rădăcini româneşti. Tind să precizez că mănăstirea
Noul-Neamţ, datorită episcopului Dorimedont, până în prezent se află sub
oblăduirea Chişinăului.
În tot cazul îl ştiu de un om bun,
alături de care îţi era bine şi interesant. Lângă el nu te plictiseai.
Toate caracteristicele prezentate aici pot fi argumentate şi de
prietenii şi colegii mei. Totodată, acestea fiind scrise, îl pot raporta
la categoria sfinţeniei, mai ales când timpurile sunt mai necruţătoare.
Sfântul este omul interesant şi frumos, din spusele lui Pavel
Florenskii, iar episcopul Dorimedont era un om frumos şi interesant.
Personal, mulţumesc lui Dumnezeu că l-am întâlnit pe un moment, pentru
ca apoi să-l am ca model de inspiraţie pe întreaga viaţă. Mai sunt
mândru că în lupta de la Noul-Neamţ am fost alături de el.
Material de Pr. Vadim Beresteanu.
|